Madalina Ghenea VS. Doua Lozuri

Joia trecută am plecat spre Cluj. Aveam două premiere în seara aceea la TIFF. Un lungmetraj (Două Lozuri) şi un scurt (tot film, nu vă gândiți la prostii).

Ajung la aeroport, merg spre check-in gândindu-mă că sigur o să văd pe cineva cunoscut cu același drum ca să-mi petrec timpul prin aeroport.

Dau pașaportul şi aştept cartea de îmbarcare. Mă uit în spate şi îngheț: Mădălina Ghenea. Clar mă aflam la check-inul greșit. Mă uit în sus: Cluj. Nu Paris, nu Londra, nu nimic. Mă mai uit o dată în spate şi-l zăresc pe bunul meu prieten, Andrei Hrebenciuc, cu soția. 

- Moșule, îi zic, ăsta e avionul de Cluj, da?
- Da, mă, ce ai? Ţi-e rău?
- M-am zăpăcit puţin, iartă-mă.

Am rămas în compania prietenilor mei sperând să-mi petrec drumul cu ei. Îl întreb pe Andrei:
- Cum zbori? Business? Protocol?
- Niciodată, tati. Economic.
- Perfect, zic. Să stau lângă voi atunci.

Adevărul e că au apus vremurile acelea. Astăzi e bine să nu deranjezi pe nimeni. Mai ales noi. Culmea haterilor a venit atunci când am auzit 2-3 oameni care ne blestemau să cadă avionul cu noi deși şi ei erau pasageri pe aceeaşi cursă!

Când să ne îmbarcăm mă-ntâlnesc cu o cunoștință de a mea care vorbea cu nimeni alta decât Mădălina. Da, da, ACEA Mădălina. The Mădălina cum ar veni! Îl salut şi apoi o salut şi pe ea:

-Săru'mâna.
-Bună, noi nu ne cunoaștem. Eu sunt Mădălina.

Sfântă Fecioară Marie, născătoare de Dumnezeu...

-Codin, îmi pare bine.
-Tu eşti băiatul cu rinichii?

Dumnezeule mare, ajută-mă-n momentele astea de grea încercare! Îi răspund, vădit încurcat:

- Da, eu sunt...

Intervine şi cunoștința comună:

- Despre ce e vorba?
- A scris el undeva că şi-ar dona rinichii să ne cunoaștem. Uite aşa scapă omu' fără operație.

Sângele mi se scurgea de la creier către călcâie şi treaba asta nu era de niciun ajutor. Am continuat să mă rog la bunul Dumnezeu, căci diavolul mă testa venind în persoană în faţa mea în chip de înger.

- Da, aşa am scris. Era totuşi vorba de un singur rinichi, să ştii. Îmi păstrez unul ca să fiu în viață la-ntâlnire.

Ea a zâmbit larg şi aeroportul s-a luminat. Ţine-mă, Doamne! Îi spun:

- Înțeleg că mergi la TIFF.
- Da, am să fiu în Cluj pentru câteva zile.
- Diseară la premieră la noi vii? Două Lozuri se numește.
- Mi-aş dori! Stai să verific programul.

Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfințească-se numele Tău. Vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi aici la Cluj.

Seara am avut prima proiecție a filmului nostru din cadrul Zilelor Filmului Românesc. A fost în Piața Unirii, în aer liber, pe un ecran gigant. Sold-out complet. Cred că erau 1000 de oameni acolo. Plouase toată ziua torențial. Ploua şi atunci mărunt, dar oamenii au venit cu speranța că se va opri. A plouat şi când s-a urcat Paul Negoescu, regizorul, pe scenă să spună câteva cuvinte. M-am adresat iar Bărbosului cu rugămintea să nu plece lumea. N-am vorbit toată viața cu El cât am vorbit în ziua aceea.

Pe ecran au apărut cu litere galbene pe fond negru numele profesorilor mei: Bucur, Papadopol şi Boguţă. Apoi DOUĂ LOZURI. Galben pe negru fix ca la Pulp Fiction. Atunci, ca prin farmec, ploaia a stat. M-am afundat mai adânc în scaunul de plastic şi am tras în plămâni aerul curat de după ploaie. Era tot ce-mi doream: Lumea să-l vadă, căci vă jur pe Mădălina că e cea mai bună comedie din ultimii ani. 

Lumea se cutremura de râs. Eu aveam pielea de găină. Nu ştiu dacă de emoție sau de frig. A fost una dintre cele mai frumoase seri din viață. Nu știam dacă Mădălina a mai ajuns sau nu, era lume cât vedeai cu ochii. Mi-am auzit propria voce la un moment dat cum a plecat ca un tun din boxe şi s-a spart în ecouri în întreaga piață, izbindu-se-n ecou de zidurile de piatră ale bisericii Sfântul Mihail şi a clădirilor din jur. În film ţipasem. Aproape de final e o scenă în care am un scandal cu Dragoş, Doru şi Papi.

La urmă ne-am urcat toți pe scenă în aplauzele şi uralele publicului. Succes total. Meritul profesioniștilor dar şi noi, studenții de la actoriedefilm.ro, dădusem tot şi eram mândri. Ne-am luat în brațe la sfârşit. Parcă luasem toți Oscarul.

De acolo am plecat la petrecerea HBO. Nedespărțiți. Am zărit-o acolo şi pe Mădălina şi am apucat s-o-ntreb dacă a ajuns la film. Mi-a răspuns că da şi că i-a plăcut. M-am îmbătat.

A doua zi am avut a doua proiecție la cinematograful Arta. Lumea s-a bătut pe bilete. S-a stat şi în picioare şi s-a râs zgomotos.

Am plecat de acolo lihniți, mahmuri, nedormiți, dar mai fericiţi ca oricând. Toți elevii școlii de actorie, de acum actori, ne-am dus să mâncăm pe rupte la Toulouse. În centru. La final chelnerița a zis că nu ne lasă să plătim, căci ne văzuse în film şi ne îndrăgise.

Am plecat din Cluj îndrăgostit lulea. De Două Lozuri.