Cu Delia pentru fata de la #702

Am fost iar la Fundeni ca şi de Crăciun. La secţia de Hematologie Pediatrică, adică la copiii bolnavi de cancer. Am convins-o şi pe Delia să se alăture ingerilor de la oferaindarunzambet şi a venit cu noi de data asta. Şi bine am făcut căci tare mult s-au bucurat copiii să-mi vadă blonda.

Am luat-o de acasă. Se îmbracase colorat, cu minioni, cu nebunii, aşa ca pentru copii. Cum am ajuns acolo, pac, halate verzi, măști, protecții peste pantofi, tot tacâmul, s-a dus naibii outfitul. Copiii sunt cu imunitatea la pământ şi virușii sunt inamicul numărul unu.

Am pornit pe culoare ca să vedem ce copii sunt în ce saloane şi ce vârste ca să facem obișnuita listă. Jos, așteptau două mașini pline cu cadouri de Paști, fructe şi oncoxin. Am trecut pe lângă camera #702 care (slava Domnului!) era goală acum. M-a trecut un fior pe șira spinării şi i-am făcut Deliei un semn cu capul "Asta e camera Lăcrămioarei". S-a cutremurat şi ea căci după experiența de la Crăciun a citit şi ea postarea şi a shareuit-o. Oricum ştia povestea de la mine şi o impresionase căci după spital mersesem direct la ea.

Ne-am apucat de intrat în saloane. Eu făceam listă şi le transmiteam celor de jos ce trebuie adus şi stătea cu fiecare copil în parte. De fapt stătea şi cu fiecare părinte, doctor şi asistentă pentru poze. Cu copiii stătea însa mai mult. Povesteau, îi întreba tot felul de chestii, se pozau, le semna diferite chestii. Şi îi lua în braţe. Părul ei se revărsa peste capetele lor rămase golașe ca urmare a chimioterapiei. Copiii râdeau şi erau mai fericiţi decât am fost eu toată luna asta. Chestia asta m-a făcut să nu mă suport. Delia a primit şi un cadou de la un puşti chel şi simpatic. O figurină făcută din nişte obiecte găsite în spital. Picioarele, de exemplu, erau două seringi mici. Chestia asta m-a făcut să nu o suport pe ea. Eram, evident, gelos pe păpușa primită.

La un alt salon, ne-au întâmpinat veseli patru băieti şi două fetițe. Vârste relativ apropiate. Părinții ne-au povestit că vin anual cu puii lor pentru tratamentul cu citostatice. Unii dintre ei vin de când se ştiu. De la trei luni. Fundeniul este lumea lor, copiii de acolo - cei mai buni prieteni. Când vin la tratament întreabă unii de alţii să vadă în ce companie vor fi. Totul vor să facă împreună. Aveam lacrimi în ochi când am ieșit de acolo.

Noi mai mergem. De câteva ori pe an chiar. Visul suprem? Să renovăm etajul 7. Din bani proprii. Vreţi să ajutați? Urmăriți pagina Ofera in dar: UN Zambet vedeți când mai sunt acțiuni. Pe fata de la #702 am cunoscut-o de Crăciun şi am pierdut-o tot atunci. Cu Moșul de mână, cu cadouri în braţe n-am reusit să-i smulgem nici cel mai mic zâmbet şi asta mă bântuie şi acum. Tristețea ei nesfârșită. Mă întreb dacă aş fi reuşit cu Delia mea.
Sărbători fericite şi fie ca lumina...