05 January 2017
(sau atunci cand Moșul poartă învelitori de unică folosință)
Nu mă alătur din păcate multor acțiuni caritabile care-mi sunt propuse. Am mai explicat de ce. Orfelinatul pe care l-au construit ai mei ne ocupă cam toate resursele. Și financiare, și de energie. Din când în când însă mă mai alătur unui proiect.
Aseară, de Ajun, am ales să merg împreună cu un grup de fete care mi-au scris aici (da, frate, mereu fetele fac chestii) la Spitalul Fundeni, sectia Hematologie Pediatrie. Adică fix copii cu cancer. Mă credeam pregătit căci am fost anul ăsta la un centru de copii cu dizabilități din sectorul 6, unde când ieșeam afară să car pepenii din mașină înăuntru trăgeam și o tură de plâns. N-am fost.
Fetele, două dintre care sunt supraviețuitoare ale acestei groaznice boli, fac asta de ceva timp. Adică merg de câteva ori pe an cu cadouri pentru copiii de pe secție și cu mici ajutoare pentru spital. Nu există dată fără ca fiecare dintre ele să nu aducă oncoxin de exemplu, care am aflat și eu că este un supliment alimentar utilizat mai ales post transplant. Din cauză că nu este considerat medicament nu se compensează și mai e și scump. Spitalul nu-l are îndeajuns. Și asta aduc ele mereu, cadouri, oncoxin, dulciuri fără sare și aditivi și cu zahăr brun. Când? De fiecare Paște, Crăciun, ziua copilului sau câteodată doar pentru că e marți sau pentru că afară e frig. N-am să le mai numesc "fete" în continuare. Îngerii spitalului.
Eu am ales din ce mi-au spus ele că e nevoie să cumpăr un scaun special pentru citostatice cu suport pentru perfuzie. Și m-am dus cu ele aseară să le ajut cu împărțirea cadourilor. Îngerii au adus și un cor pentru colinde, un Moș Crăciun foarte simpatic și un băiat cu un aparat de fotografiat special ce scotea pozele pe loc pentru copii. Toți au venit fără bani ceea ce m-a impresionat.
Am ajuns la spital. Personal nu era mult (doar era Crăciunul), dar bodyguarzi mai mulți ca la Loft. Unul se ținea după noi ca să nu facem poze pe secție. Stai liniștit, bătrâne, că nu-mi trebuie aparat foto ca să zugrăvesc ce-mi vad ochii. Îmi ajung cuvintele mai ales când ele se aștern ușor mânate de sentimente de tot felul. Am făcut poze totuși, ca să putem arăta altora ce am făcut, dar nu le voi face publice. Imaginea asta cu cizmele moșului cu învelitori de spital alături de șlapii unui copilaș este mai mult decât suficientă.
Lifturi erau două. Cel pentru vizitatori avea o ușă grea de fier și un afiș la parter te anunță că afișajele nu funcționează, dar să apeși și să aștepți că el sosește. Înăuntru arată ca un dulap făcut la traforaj. Cel de-al doilea, un pic mai încăpător, cu uși automate și o liftieră cu halat alb era pentru pacienți și urgente. L-am luat pe primul.
Sectia hematologie are două etaje. La 6 cazuri grave, carantină, secția impecabilă utilată complet de o mamă a cărui copil s-a prăpădit acolo. Corul și moșul au fost lăsați doar pe hol și de la noi s-a dus doar unul din îngeri să facă o evidență a copiiilor pe camere, vârste și sex ca să știm ce cadouri aducem de jos. Am întrebat de ce ne complicam și nu cerem asistențelor. Îngerii mi-au spus că se știe doar un număr general nu și în ce camere, ce vârste exacte și că e mai bine să facem noi asta. M-am crucit. Am o afacere amărâtă cu tricouri și oamenii mei știu pe de rost câte tricouri avem, câte L, câte M, ce culori și unde sunt stocate fiecare mărime și culoare. Ca să ne mișcam. Am terminat la 6 și am urcat mai sus.
La 7 situația nu mai era așa bună din punct de vedere al dotărilor. Erau saloane la care ușile nu se închideau, mobilierul pe alocuri stricat, dar personalul ne-a primit cu căldura. M-am oferit să merg eu împreuna cu unul din îngeri (asistentă medicală și ea la un alt spital) să facem evidența aceea. V-am spus că mă consideram pregătit. Ne-am pus halate, botoșei și măști peste gură și am început. Prima ușă, primul salon, 702. Mai bine începeam de oriunde altundeva. Oricare alt salon, oricare alt număr. La 702 se află o fetiță împreună cu tatăl său. Leucemie. Stătea în vârful patului, dintr-o perfuzie ceva i se scurgea în braț. Mai avea o branulă și la mâna cealaltă. Păr nu mai avea. Îl pierduse în lupta cu boala. La colțurile guriței era dată cu o substanță albastră. Purta un tricou roz cu un personaj de desene animate și o cruce de lemn la gât. Greu realizai că e fată însă imediat înțelegeai că nu există om mai trist pe acest Pământ. Îngerul a început să noteze ce îi spunea tatăl "camera 702, fata, 10 ani".
I-a spus că vine Moșul și eu i-am privit ochii. Nici o urmă de nimic altceva decât tristețe în forma ei cea mai pură. Poate și durere, nu știu căci i-am plecat eu pe ai mei. Am ieșit de acolo amandoi și îngerul s-a uitat la mine și eu mi-am ferit privirea. Îmi venea să-mi mut masca de pe gură ceva mai sus. Cum să fiu pregătit pentru asta? În următoarele saloane a fost ceva mai bine. Copiii mai veseli, tot fără păr dar cu bucurie în glas la vestea cu Moșul. Mai rău erau doar doi sau cel puțin așa mi s-a părut. Unul avea sindromul Down și altul paraplegic. Și bineînțeles cancer, ca toți ceilalți. M-am gândit la Dumnezeu, la rostul nostru, la existență. Venea des în minte acel "de ce?".
Am coborât după cadouri acum că știam ce trebuie să luăm. Am urcat cu zecile de pungi, cutiile de oncoxin și toate cele. De data asta am urcat cu liftul mai bun, ajutați de liftieră cu care ne-am împrietenit în stilul caracteristic spitalicesc.
Am început împărțirea efectivă a cadourilor prin saloane cu moșul în frunte și noi în spatele lui ca să nu le încurce. La 702 fetița purta acum o mască de oxigen. Era trează, dar ochii ei n-au tresărit din tristețea ce-i stăpânea nici la vederea Moșului sau a cadoului. Am ieșit afară căci aveam prea multe lacrimi în ochi și-n suflet. Pe hol o asistentă ne-a rugat să nu stea moșul mult la 702 căci e caz terminal și nu mai are mult. Emoțiile puternice o pot afecta. Am simțit că mi se taie picioarele și m-am rezemat de un pat. Mi-am scos masca căci nu mai puteam să respir. Unul din îngeri mi-a spus scurt: "pune masca la loc că mai avem. Abia am început"
P.S. Nu uitați, voi ce citiți aceste rânduri, care sunt probleme reale ale vieții. Bucurați-vă de zilele frumoase. Crăciun fericit!
#702