Brazii de la Fundeni

N-am avut brad de câțiva ani. Că n-am făcut. Astăzi am făcut patru la Fundeni la secţia oncologică pentru copii împreună cu îngerii de la Ofera in dar: UN Zambet.

Sub brad am pus ce le aducem şi în restul anului, că noi nu suntem mai buni nici măcar de Crăciun, dăramite de Moş Nicolae. Suntem la fel cum suntem mereu, suntem atât cât putem să fim. Am adus ce ştim că îi bucură şi au voie: cadouri, fructe şi oncoxin. Că aşa e când eşti cazat la oncologie, nici de Moş Nicolae nu prinzi dulciuri adevărate pentru că...zahăr.

Eu am prins să fac bradul de la etajul 7, în mijloc pe culoar. Am trecut cu bradul în cârcă şi nu m-am uitat către dreapta, unde știam că e camera 702, dar tot m-au trecut transpirațiile. Poate totuşi era de la cărat.

Am făcut bradul alături de unul din oamenii cu care veniserăm şi apoi ni s-au alăturat copiii. Întâi Rareş, cu tupeu, cu tricoul său cu “învingător”. L-a urmat Alexandra, mai micuță, cu un hălăţel roz. Apoi alţii. Noi le dădeam globurile şi beteala şi ei le atârnau cu mânuțele lor cu branulă.

Când am terminat am împărțit pungile cu cadouri şi între noi saloanele. Anii trecuți am intrat eu peste tot dar anul acesta, fiindcă am fost mai mulți, ne-am împărțit. La împărțeală mi-am strâns pumnii şi unghiile mi-au intrat în carne: “Dă, Doamne, să nu-mi cadă mie salonul 702”. Am avut noroc. 707. Patru pungi, patru copii. Doi băieţi şi două fetițe.

Am intrat şi am început să le împart cadourile şi să le scot din pungi. Am stat mai mult cu o fetiță micuță ce părea mai tristă. Am început să scotocesc prin punga ei printre pijamale, căciulițe şi alte chestii după care copiii nu se înnebunesc. Am găsit o păpușică mică şi i-am dat-o. A zâmbit. Reușisem ce n-am reuşit s-o fac pe #fatadela702. Apoi am găsit una mai mare, chiar Barbie. S-a bucurat mai mult. Eram şi eu entuziasmat, aşa că am băgat mâna, iar în pungă. Am scos o bentiță roz cu un model de prințesă. I-am întins-o vesel şi am înghețat pe loc. Ce naiba să facă cu ea?! Fetița nu mai avea păr, capul ei era neted întocmai globurilor ce tocmai le montasem în brad. M-am fâstâcit, am băgat-o la loc şi i-am dat altceva, nici măcar nu mai ştiu ce. Mi-am căutat apoi de lucru şi am ieșit. Lacrimi în gât.
Alâi îngeri rezolvaseră şi Izolarea unde nici acolo nu-mi place niciodată, fiind cazuri grele. Fuseseră şi la Nefrologie, unde în toate vizitele mele n-am înţeles ce se petrece, dar parcă nici nu vreau.

Am coborât la etajul 6 şi ne-am apucat de treabă şi acolo. La final l-am cunoscut pe Victor. Extrem de simpatic cu tot cu tunsoarea care se asortează bolii şi citostaticelor şi branula clasică pe mână. Are doi ani şi două luni. L-am întâlnit ca să-mi dau seama pentru a nu ştiu câta oară că eu nu am probleme. Deloc. Şi n-am avut vreodată.

Bradul meu e acolo, la Fundeni. Şi Moş Nicolae şi Crăciunul şi Anul meu Nou. Şi dacă pot totuşi să cer ceva este victorie pentru Victor. Şi toţi ceilalți. În memoria fetei de la 702.