Superficial vs adancime

Știți toti deja cât m-am chinuit să-mi cresc și eu Instagramul. Am ajuns cu chiu cu vai la o cifră respectabilă și eu. Respectabilă, dar mai mică decât toți onlinerii de la noi. Nu mai vorbim de persoane publice. Am depășit doar pe Crazy Nobby, cățelul Adelinei Pestrițu și pe ăla doar prin mila voastră că mi-ați dat follow ca să nu picioresc naibii săracu’ cățel pe la vreun eveniment din ură și din pizmă. Pizmă, cu “M” nu cu “D”. L-am depășit atunci că nu m-am mai uitat în ultima vreme să nu mă ia capul. Nici la el, nici la ratonul ăla al ei care venea tare din urmă. Ducă-se pe pustii amandoi. Sper să se ardă între ei și să producă doi monstruleți: Snap și Chat. Cu față de câine și corp de raton. Sau invers, da’ să fie urâți și să latre subțire ca bichonu’ și să pută ca ratonu’. Am zis.

Mi-am dat seama că Instagramul e necesar. Toată lumea e acolo. Acum vreo cinci ani mi-am făcut Facebook ca să agăț. Puștoaicele refuzau să-mi mai dea numărul de telefon la club. Ne prezentam și ziceau “lasă că ne găsim pe Facebook”. Fix așa e și acum cu gramul ăsta de Insta. Plus că îmi mai postez articolele și la Instastory îndemnând lumea să intre pe Facebook sau blog să le citească.

El rămâne însă extrem de superficial și eu extrem de incomod cu el. Să luam de exemplu ultimele zile. Pe Facebook am postat mulțumiri pentru mesaje, un caz social, scrieri personale mai bune sau mai rele, am organizat un Secret Santa în care s-au înscris peste o mie de persoane și eu am extras un om căruia să îi iau de aici un cadou, șamd. Pe Instagram mă întrebați? Poze, frate. Și filmulețe. Atât. Eu cum nu mă pozez pe mine am pozat locurile, peisajele și clădirile din locul unde mă aflu și le-am postat zilnic, așa cum am fost învățat de școala de la Cluj. Oricum ai face, sună a laudă continuă pe genul “uite unde sunt eu”. Ah. Și să nu uit de Instastory unde postez doar beat și regret a doua zi.

Ne auzim aici. Ne vedem pe Instagram.

P. S. Poza este de pe Instagram. Singura cu mine din această vacanță.