Povesti din orfelinat (2) - Fetita cu unghiile verzi

12 February 2018

Aceasta este al doilea episod al unui serial pe care-l găsiți aici, pe blog. Primele rânduri se repetă doar pentru cei care n-au prins primul episod și nu știu despre ce e vorba.


Au fost odată ca niciodată doi oameni care după ce au avut grijă de niște copii într-o casă închiriată s-au hotărât să le construiască un cămin. În 2001 ei s-au dus la toate primăriile de sector să le spună că ei sunt gata sa construiască oriunde dacă primesc un teren. Nimeni nu le-a oferit nimic. Unii au cerut șpagă și asta i-a înfuriat.
Oamenii au hotărât să cumpere și terenul. Strada Săbăreni 47-53, într-o margine a Bucureștiului. În 2002 s-au apucat de construcție și au terminat în 2004. Scump (2.7 milioane euro din banii lor fără fonduri europene sau de stat) dar n-a contat căci acum locuiesc acolo 36 de copii dintr-o capacitate totală de 39. Alți 25 copii din cartier vin la cină și să își facă lecțiile. Douăzeci de garsoniere adăpostesc tineri ieșiți din sistem.

Costurile lui sunt de 34.000 euro lunar și atât au plătit cei doi în primii ani. Din 2008 un parteneriat cu DGSPC sector 6 le-a scăzut cheltuiala lunară la 15.000 de euro.
Acest orfelinat are 40 de angajați, plătește utilități lunar ca o mică fabrică și până acum a plătit statului român 2 milioane de euro taxe și impozite.
Ce urmează sunt poveștile acestui cămin, ale Fundatia Metropolis.

(2) fetița cu unghiile verzi
Obișnuim la orfelinat să lăsăm copiii să meargă de sărbători în familii de oameni care doresc să îi primească. În weekend sau măcar la o plimbare. Familiile respective sunt alese cu atenție de personalul fundației. Una din ele a fost, într-o după-amiază de vară, familia Banea. Prieteni buni ai mei, Adina și Marius, au ales să petreacă o după-amiază la mall cu una din fetițele mele, mică pe atunci. Au fost cu ea la spațiul de joacă, la film și la masă. La final au insistat să îi cumpere ceva, orice. Fetița a spus că tot ce își dorește este o ojă verde. Adina a insistat spunându-i că poate să îi ia chiar orice, o jucărie, o haină, ceva mai scump. Fetița a insistat, ojă verde.

-De ce? a întrebat Adina exasperată.
-Așa avea mama mâinile și e tot ce-mi amintesc de la ea. Vreau să avem mâinile la fel.
Adina mi-a povestit asta în lacrimi. Am și eu ochii plini chiar și acum când scriu.
Va urma…