Povesti din orfelinat (5)- Tiganul

Au fost o dată ca niciodată doi oameni care după ce au avut grijă de nişte copii într-o casă închiriată s-au hotărât să le construiască un cămin. În 2001 ei s-au dus la toate primăriile de sector să le spună că ei sunt gata să construiască oriunde dacă primesc un teren. Nimeni nu le-a oferit nimic. Unii au cerut șpagă şi asta i-a înfuriat. Oamenii au hotărât să cumpere şi terenul. Strada Săbăreni 47-53, într-o margine a Bucureștiului. În 2002 s-au apucat de construcție şi au terminat în 2004. Scump (2.7 milioane euro din banii lor fără fonduri europene sau de stat), dar n-a contat căci acum locuiesc acolo 36 de copii dintr-o capacitate totală de 39. Alţi 25 de copii din cartier vin la cină şi să își facă lecțiile.

Douăzeci de garsoniere adăpostesc tineri ieșiți din sistem.

Costurile lui sunt de 34.000 euro lunar şi atât au plătit cei doi în primii ani. Din 2008 un parteneriat cu DGSPC sector 6 le-a scăzut cheltuiala lunară la 15.000 de euro.

Acest orfelinat are 40 de angajați, plătește utilități lunar ca o mică fabrică şi până acum a plătit statului român 2 milioane de euro taxe şi impozite.
Ce urmează sunt poveștile acestui cămin, Fundatia Metropolis.
............................................................................

Nu era și nu va fi nici singurul țigan pe care-l avem în grijă. Particularitatea la ei este că, începând cu vârsta de 15 ani, familiile lor încep să-i caute. Este vârsta la care ei pot fi de folos. Băieții pot munci sau pot fura, depinde de zona în care familia activează. Fetele pot fi date spre măritiș sau direct la produs. Mirajul familiei există. Familia își regăsește cuvintele uitate în negura timpului. “Te iubim”, “avem nevoie de tine”, “ne pare rău”, “ai nevoie de noi” și clasicul “n-am avut ce face” își găsesc locul ușor din timpanele adolescentului crescut de noi până în inima lui. Ne e teamă de momentul acesta.

Avea șaisprezece ani când acest moment a venit pentru el. L-au chemat la ei și el a vrut să meargă. Îngrijorați, cei din Fundaţie au mers cu el. Directorul și doi îndrumători. L-au privit cum a intrat în casa părintească și cum mama care-l abandonase îl strângea în brațe și se minuna cât era de mare. Au văzut cum se strâng și alte neamuri în jurul lui și apoi cum tatăl îl plimbă mândru pe uliță să-l arate și vecinilor, mândru nevoie mare. La sfârșit, tatăl i-a spus: “rămâi în familie, băiete, și o să-ți arăt ce înseamnă viața”. Băiatul meu le-a spus arătând spre oamenii din Fundaţie ce așteptau grijulii în stradă: “familia mea sunt ei”. S-a întors pe călcâie și n-a mai privit înapoi.

El s-a întors la noi, la școală, la oamenii care-l crescuseră. Eu sunt tare mândru și totuși temător pentru următoarea încercare.