Silicoane in epoca de plastic

Am spus in repetate rânduri ca sunt fascinat de sânii mari. Nu exista PREA mari, cel puțin pentru mine. Prefer naturali dar sunt o raritate, cel puțin in mărimea și forma dorita de mine. Silicoanele sunt alternativa ideală.

Ma aflam cu an in urma la un prânz cu doctorul Radu Ionescu, probabil cel mai mare doctor chirurg estetician al României cu specialitatea asta. Sânii. Spun asta bazându-mă pe următorul fapt: exista trei firme mari producătoare de implanturi mamare in lume. Sunt doar cativa speakeri comuni la toate trei, undeva pana-n 10. Nu știu exact câți și modestul asta nu vrea sa vorbească despre asta căci el este unul dintre ei. Practic este top 9 in lume deci mi-e facil sa spun ca practica lui Estet-x: Clinica Chirurgie Plastica si Reconstructiva este din elita practicilor din România. Eu spun asta, el nu. Modestia câteodată nu-și are însă locul mai ales ca și Radu a ajuns in top abia după ce a înțeles cum e posibil. Cu mulți ani in urma aflat la o conferința in calitate de privitor s-a întâlnit cu alți doi colegi la barul unui hotel. L-au întrebat ce fel de doctor este și el a răspuns estetician. Ei au ras și au insistat: “bine, bine, dar DE CARE?”. Atunci a înțeles ca in timp ce el făcea de toate (fund, sani, rino, lipo și altele) toți colegii lui din străinătate făceau O SINGURA operație. De doua ori pe zi. In fiecare zi. Așa se nășteau vârfurile. Doar așa puteai sa ajungi numărul 1, doar așa puteai sa te bati cu cei mai buni, având cazuistica lor. Atunci a ales doctorul Ionescu sa renunțe la orice altceva si sa pună doar sani. In medie 250 pe an.

L-am întrebat de ce mulți colegi își descurajează pacientele de la o mărime mai mare către una medie. I-am spus ca ii bănuiesc ca vor o operație ușoară și își doresc ca aceeași clienta sa se întoarcă peste doi-trei ani și astfel ei sa mai încaseze încă o data. Nu mi-a răspuns, e enervant de diplomat doctorul asta. M-a învățat însă cum se poate calcula maximul pe care-l poate suporta fiecare fata in parte. Simplu, matematic, după trei măsurători facile. N-am sa va plictisesc însă voi fetelor puteți să-mi scrieți in privat sa va masor.
Eram la felul doi când mi-a propus sa intru intr-o opertie cu el. Am acceptat pe loc. Mai pusesem câteva perechi de țațe la viața mea dar nu la propriu. 

Zis și făcut. Am căutat eu o fata care sa accepte sa asist și sa documentez operația. Am găsit-o. Educatoare la o grădinița, tânăra dar corpolenta, visa sa aibă niște sani imensi pentru a fi proporționali cu restul corpului. 
Am trecut prin tot procesul împreuna cu ei. Vizita la Radu la cabinet. Câteva ore de explicații din partea lui și răspunsuri la întrebări din partea ei. Indicații și probe efective ca sa vadă cum o sa ii stea cu noii sani.
Ziua operației ne-am întâlnit la spital la Medlife. Am trecut cu Radu prin toți pașii prin care el trece de doua ori pe zi. Dezbrăcat pana la chiloți. Haine și încălțări de unica folosință. Ultima vizita, măsurători și poze ale pacientei. Am intrat in sala de operații. 16 grade Celsius. M-am cutremurat și nu știam dacă mi-e frig sau am doar emoții.
O doctorița, chirurg, mâna lui dreapta. O alta anestezist și trei asistente. Radu a făcut un semn și una din asistente a dat play unui IPod cuplat la o boxa. Martin Garrix, live la Tommorowland. Din acel moment echipa medicală a devenit o mașinărie germana de război și in sala de operație era Blitzkriegul in plină desfășurare. Pacienta era pe masa. După ce au adormit-o, Radu a privit-o o secunda și mi-a spus: 90 de minute. A spus ca in mod normal durează 55 dar probabil va pierde timp exoplicand chestii.

N-am sa va plictisesc cu detalii căci cine le dorește le gaseste deja pe YouTube, cu titlul EPOCA DE PLASTIC (deocamdată episodul 1). Câteva lucruri va spun: după ce a creat cele doua “buzunare” așa cum le spune el, doctorul a introdus cele doua implanturi direct din ambalajul lor. Ceva incredibil. Ele n-au atins nici mâna înmănușată a lui nici pielea pacientei. Un sistem aparent nou. Radu și-a luat timp și a blocat niște nervi in jur care se vor regenera in timp. Cu aceasta metoda durerile postoperatorii sunt zero absolut. Singurul minus dacă vreți este ca pacientele tind sa exagereze in miscari apoi căci nimic din corp nu le sugerează ca o operație a avut loc. Un alt aspect integrant este ca nu a curs pic de sânge. Spre final, înainte sa închisă, Radu a pus pe pauza sistemul dictatorial al operației in care el conducea totul cu o mâna de fier. Timp de cinci minute. Cinci minute de democrație. Cinci minute in care fiecare membru al echipei (chiar și eu, excepțional) avea dreptul la o părere despre cum arată. Totul era perfect, dictatura Ioneasca a revenit și Radu a închis atent opera sa. Când am ieșit m-am uitat la ceas 88 de minute. Radu era un pic jenat ca n-a estimat exact. Eu am zâmbit.
Seara am asistat și la vizita doctorului după trezirea pacientei. Totul era in regula.
La final ne-am strâns mâna in fata spitalului. El avea doua operații și a doua zi. Eu cred ca mergeam la Loft, deci fiecare se grăbea.

L-am întrebat:
“-Nu ti-a fost frica?
-Nu, de ce?
-Dacă mergea ceva rău tocmai astăzi. Îți dai seama ca n-aveam cum sa nu scriu despre asta.
-Tocmai asta e.
-?!?
-Te-am invitat astăzi tocmai pentru ca știu ca scrii exact ce vezi, niciodată nu distorsionezi faptele. Te-am invitat aici ca sa povestești ce ai văzut. Nu despre mine. Despre operație in sine. Despre paciente și dorințele lor. Sunt satul de ideile preconcepute. Despre ce crede lumea despre cei ca mine și pacientele mele. Nimeni nu vorbește de profesionalism. Sau despre bucuria lor. Despre normalitatea acestor lucruri. Eu am vrut sa vezi. Acum scrie ce vrei.”