Daca citesti asta esti fericit

Florin vede cam 3%. Stăteam amândoi vineri pe jos într-o sală de sport. Mi-a spus că pentru că e lumină acolo îmi vede forma corpului vag. Răzvan vede sub 3%. Când ni s-a alăturat a făcut-o mai mult după auz și pentru că și-a auzit numele. Amândoi sunt așa din naștere, iar procentul ăla infim de vedere e în scădere. Urmează întunericul total pentru ei. S-au obișnuit cu gândul ăla și cu bezna. Pentru ei oricum e beznă atunci când ajung la metrou sau oriunde cu lumină scăzută. Sau seara.

Am ajuns să-i cunosc pentru că un tip strânge bani să construiască un loc de escaladă pentru oamenii cu deficiență de vedere și nu numai. Da, ați citit bine, escaladă în plm. Chestia aia pe care eu nu pot și nu vreau s-o fac, deși handicapul meu e doar la cap. Claudiu e antrenor de escaladă și Florin și Răzvan, elevii lui. Fac asta zilnic și participă la concursuri. Și pentru că eu nu scriu despre cazuri fără să mă informez, am fost să-i cunosc. Adică să văd cu ochii mei care funcționează, FMM de viață. 

Vineri am fost la ei. Se antrenează într-o sală unde plătesc ca oricare alții și își rezervă câteva ore doar pentru tinerii cu această deficiență. I-am văzut cum se cațără pe pereții interminabili și chiar pe tavan. Claudiu le striga unde să pună mâna sau piciorul. La concursuri asta se face cu ajutorul unor căști pe care le poartă.

Am intrat în sală, m-am descălțat și m-am așezat pe o saltea să-i privesc. Ei escaladau căci puteau. Eu priveam căci puteam. Vă spuneam că am început să vorbesc întâi cu Florin apoi a venit și Răzvan. Prieteni de ceva vreme. Au făcut o perioadă șah. Șah, în plm, pentru nevăzători. Mi-au povestit cum e tabla. Diferența de înălțime între căsuțele negre și cele albe, piesele mai ascuțite cumva. Ei își trec degetele deasupra lor. Piesele au și un țumburuș care le fixează mereu în tablă, ca să nu fie ușor dărâmate la atingere. Se joacă mult din cap, ei țin minte situația în care se găsesc mereu. FMM de viață. De câțiva ani băieții fac escaladă cu Claudiu. Sportul le-a maturizat atât trupul, cât și spiritul. Au căpătat curaj să poarte bastonul pentru nevăzători pe stradă. Primul Răzvan. I-a povestit apoi și lui Florin că e mai bine așa.

“Cum făceați până atunci, nu înțeleg?” i-am întrebat eu nelămurit total. “Păi când nu mergea nimeni cu noi, cam dădeam peste oameni. Vedeam niște forme și credeam ca ne descurcăm. Ne-am înșelat și ne loveam des, dar aveam rușinea aia să luam bastonul cu noi. În timp am acceptat mila oamenilor pe care o detestam atât. E mai bine decât să continuăm să ne lovim de oameni și să fim înjurați.” Adevărul e că amândoi băieții sunt înalți, bine făcuți de la sport și nu-ți dai seama deloc că sunt orbi. Detectau foarte bine de unde venea vocea mea chiar dacă-mi modificam poziția corpului și părea că privesc în direcția mea. 

Florin a continuat. “Aveam mereu bastonul la mine și înainte. Mi-am luat inima în dinți într-o zi la metrou și l-am scos. Că nu vedeam nimic. Mai aud câte un “săracul” în spate și-mi vine să mor. Dar asta e, e mai bine așa.”

Băieții merg la competiții de ecscaladă pentru persoanele cu dizabilități, după cum vă spuneam. Au cunoscut astfel multe situații. 
“Unii sunt surdomuți care fac sportul ăsta.” îmi spunea Razvan cu empatie în glas. “Îți dai seama cum se simt ei când intră într-o încăpere și văd ca lumea comunică și ei nu pot?!” Îmi venea să urlu: EI VĂD! EI VĂD! FMM viață!! M-am prefăcut și eu empatic cu ce-mi povestea: “da, Răzvan, e groaznic”.

Florin mi-a spus că a cunoscut în Franta la competiție o fetiță mică care n-avea picioare deloc și escalada. Își proptea cele două cioturi în pereți și urca doar din brațe. Și-a dat seama atunci, spunea, că limitele nu există. Totul e relativ, deci și ele. Băieții astia doi din fața mea erau mai veseli și mai pozitivi decât mine și dacă le citește cineva asta, să le spună că sunt eroii mei.

M-am încălțat și am ieșit. Era îngrozitor de cald afară și ploua în același timp. Groaznic. Sala era între niște blocuri gris. Groaznice. Am ales să merg pe jos prin ploaie și să mă uit la cartierul cenușiu. Era superb. Totul.

Dacă ați văzut un film de curând. Nu contează bun sau rău. Dacă ați văzut pe cineva drag râzând. Sau chiar plângând. Dacă ați citit acest articol mizerabil. Sunteți fericiți. Nu uitați. Pentru că vedeți. Nu e un drept cu care v-ați născut. E un dar.

Și dacă știți acum că sunteți fericiți doar pentru că citiți asta atunci trimiteți “VAD” prin sms la 8835 ca să le construim sala aia de antrenamente. Eu vă promit să verific că se întâmplă. Și să vă mai povestesc de ei.

Dați și un follow la Climb Again și un share la asta. să ajungă la mai mulți.