Nu ne lasa sa cadem

Sâmbătă a murit bunicul meu. Singurul pe care l-am cunoscut și ultimul dintre bunici. N-o să scriu despre cum a murit căci nu contează. O să vă spun despre cum a trăit.

Luna trecută a împlinit 92 de ani. Eu simt că l-am pierdut imediat după ce a împlinit 89, când starea de sănătate și de luciditate s-au agravat brusc și treaba asta a accelerat galopant. Bunicul meu era de profesie inginer și a lucrat ca inspector în ministerul învățământului. A fost o singură dată în inspecție și la școala mea și a intrat chiar in timpul orei. Eram in clasa întâi și am fost foarte emoționat. Mi se părea ireal să-l vad acolo.

Revoluția m-a prins cu el și bunica mea în casă, fără ai mei. Chiar șuierau gloanțe pe stradă căci era drumul spre Otopeni. Cred că îi era și lui frica, dar nu mi-a arătat asta și când am dat bradul jos și am spart toate globurile s-a dus până la metrou să cumpere altele, că m-a văzut necăjit. Bunicul meu a fost un erou. Cel puțin pentru mine.

Bunicul meu era un bărbat cult, extrem de citit și știa să cânte la pian căci făcuse și Conservatorul. Crăciunul și Revelionul era lege să le facem la ei, cel puțin cât a trăit și bunica. Se mai și costuma când în Moș, când în anul care a trecut. El era magia copilăriei.

Bunicul meu era un bărbat pedant. Pana la 89 de ani s-a trezit mereu în zori, s-a îmbrăcat în costum cu cravată și vestă. Doar haina stătea pe spătarul unui scaun. Frezat, cu părul negru, abia brăzdat de câteva fire albe. Era mereu gata de vizite, deși spre sfârșit nu-l mai vizita nimeni aproape niciodată. Nici eu, cel pe care l-a învățat sa joace șah și cu care a jucat până la vârsta de 10 ani, când ajunsesem să-l bat și eu. Nici eu, cel pe care l-a învățat ce înseamnă punctualitatea. Bunicul meu nu întârzia niciodată și-mi spunea că nimeni nu ajunge “la timp”. Toată lumea ajunge sau mai devreme, sau mai târziu. Bunicul meu ajungea cu zece minute mai devreme și nu intra. La ora stabilită apăsa butonul soneriei.

Bunicul meu colecționa ceasuri ieftine de masă. Spre sfârșit, ticăitul asurzitor al lor te făcea să crezi că timpul trece mai repede și mai apăsător în casa lui.

Singura dată când nu l-am văzut în costum a fost când a acceptat să poarte un tricou cu “Urâtele mă deprimă”. Bunicul meu era gagicar. Doar în suflet. Nu și-a înșelat niciodată soția care era mai mare cu opt ani decât el. Sau dacă a făcut-o, nu a știut nimeni vreodată. După moartea ei și până târziu a terorizat farmacistele și vânzătoarele din cartier. Înțelegeți cu cine semăn? Bunicul meu avea vrăjeala frumoasă. Știa 2000 de bancuri și 200 de poezii.

Bunicul meu mi-a spus să-i spun lui George și bunicii mele Gabi. Pentru că nu reușeam să pronunț G și îi spuneam Dadi, bunicul meu i-a spus și el Dadi următorii cincisprezece ani. Bunicul meu a iubit-o pe bunica mea.

Bunicul meu credea în Dumnezeu. O făcea însă în felul lui și nu mergea des la biserică. Când o făcea însă, teroriza preoții cu tot felul de întrebări la care nu știau sa răspundă. 

Bunicul meu spunea “Tatăl nostru”. Spunea însă “și nu ne lăsa sa cădem în ispită”. El spunea că Dumnezeu nu te poate duce chiar el în ispită. Îmi spunea că în Franța există o întreagă dispută pe treaba asta. Că unii preoți spun în loc de “nu ne duce pe noi în ispită” sau “et nous ne laisse pas souccomber en tentation”, sau “entrer en tentation”. Pe 3 Decembrie 2017, cu cinci luni în urmă să se stingă el, biserica catolică franceză a schimbat în mod oficial rugăciunea “Tatăl nostru” cu varianta cea din urmă. Îmi pare rău că n-am apucat să-ți spun, bunicule, că ai avut dreptate și de data aceasta.