Fata cu ochi tristi

  Fata cu ochi triști are 14 ani și se topește pe picioare. Fata cu ochi triști nu mănâncă. Deloc. Nimic. Fata cu ochi triști vrea să plece dintre noi ca o umbră de amărăciune.
  Am fost astăzi cu cadouri la Secțiile Pediatrice de la spitalul Alexandru Obregia. Până acum, de Crăciun mergeam doar la Fundeni. De ce am fost astăzi aici? Deloc dezinteresați. Dimpotrivă. Am fost pentru că spitalul ne-a cerut să renovam aceste secții vechi de 100 de ani, renovate ușor în 2007 cu faianță pe pereți pe care copiii o smulg ca să-și taie venele și de aceea din loc în loc vezi alte culori de plăci. Secții cu două veceuri pe hol și un duș care ar face lagărele de la Auschwitz să treacă la cazare confort sporit.
  Ei bine noi am decis să construim un alt corp de spital în care să mutăm secțiile pediatrice și să-l facem la standarde de 2026, când sperăm să-l și terminăm. Cu tot cu un parc cu activități senzoriale pentru copii.
  Cum vom face exact? Nu știm. Adică știm că cerem tema de proiectare de la management, facem proiect, depunem de autorizație și ne apucăm. La anul. Pentru asta am bugetat deocamdată 1 milion de euro la anul și următorii ani câte 2 milioane pe an.
  Eu, pervers cum mă știți, când am fost azi cu cadouri la copii am luat cu mine toți influencerii pe care am pus mâna: Speak, Dorian Popa, Anca Dinicu, Olivia Adams și Ioana State. Le-am făcut protecția muncii la început și le-am spus să filmeze condițiile de astăzi și să le spună oamenilor ce vrem să FACEM. Poate sare vreo firmă și redirecționează ăia 20% în loc să îi dea la stat. Poate mai sare unul cu un sms. În fine.
Ne-am apucat să mergem din salon în salon să dăm cadouri copiilor. Lecții de viață la fiecare pas. Mai mult am primit decât am dat. Un puști blondut și cool era fan Ian și i-am sunat idolul pe video. N-am produs cuiva bucurie mai mare anul ăsta, vă jur!
  Taifunul Dorian Popa se închidea în fiecare salon cu noi și copiii, excluzând delegația de la ASSMB și le vorbea din inimă. Mai abitir o făcea în saloanele în care era vorba de copii cu dependențe de substanțe. Își punea cenușă în cap și le spunea cât rău i-a făcut lui episodul cu marijuana. Îi implora să învețe din greșeala lui.
  La un moment dat, într-un salon mai mic (pentru că erau saloane și de 5-6 paturi în care intrai depresiv și plecai anxios), am ajuns doar eu și Popa. Acolo, așezată pe un pat ca de cazarmă, stătea o fată frumoasă cu ochi triști. Dorian s-a așezat lângă ea, eu am rămas în picioare alături de părinții ei care o priveau ca pe o icoană.
Doru a încercat din răsputeri s-o facă sa zâmbească în fel și chip sau să afle ce are. Eu i-am privit întâi părinții apoi i-am remarcat picioarele. Un dres negru era mulat direct pe oase pentru că fata cu ochi triști nu mai avea nici piele.
"Nu mănâncă" s-a tanguit mama disperată. Dorian aproape că nu putea pricepe. Eu mai auzisem de cazuri de copii care efectiv au intrat în refuz de hrană pana au murit doar ca să nu fie considerați grași. O anorexie mintală severă.
  Dorian întreba obsesiv "cum adică nu mănânci?" până când i-a pus o mână pe spate încercând să se conecteze cu ea. A înghețat atunci până și taifunul Dorian Popa. Mi-a mărturisit când am ieșit de acolo ca n-a pus mâna pe un spate la care să simți fiecare oscior în viața lui.
Am petrecut 30 de minute cu fata cu ochi triști alternând încercările de a o convinge să mănânce cu cele de a o face să zâmbească. Măcar o dată. N-am reușit și din salonul acela au ieșit doi băieți destul de plouați, doi băieți care nu sunt obișnuiți să eșueze lamentabil.
Nu știm dacă o să o FACEM să mănânce, nu știm dacă o să o FACEM să zâmbească. Probabil oricum nu e treaba noastră. Dar o să FACEM un spital și ea nu va mai face duș la Auschwitz.